2 plus 2, egal 7? Da, într-o educație a falselor egalități 2 plus 2 este egal cu cât vrea fiecare elev în parte. Inclusiv 4, ca să nu spuneți că ne-am pierdut definitiv mințile! De ce scriu asta? Fiindcă într-o școală americană, acum ceva ani, părinții l-au dat în judecată pe profesorul de matematică al fiului lor fiindcă acesta din urmă a primit nota ce i se cuvenea după ce, la un test, a scris că 2 plus 2 egal 7. În ciuda evidențelor logice, părinții au considerat că fiul lor a fost discriminat față de ceilalți colegi și, cum spuneam, au cerut să le fie reparată onoarea odraslei. Judecătorii au apreciat că părinții au dreptate și, ca atare, profesorul a fost obligat să îi dea o notă de trecere. (Probabil un 14 sau 15, cu tot cu dobândă!)
De ce se bagă justiția în operațiunile de bază ale aritmeticii și, pe cale de consecință, consideră că 2 plus 2 ar putea face oricât consideră fiecare elev? Dacă vă spun că au făcut asta de dragul egalității, o să spuneți că lumea începe să o ia razna. Da, au făcut asta în numele egalității – evident, al unei false egalități –, dar și în numele unui concept folosit într-un mod aberant: cel al anti-discriminării. În motivarea sentinței, judecătorii au explicat că, urmare a acelei note, elevul s-a simțit discriminat și, implicit, a fost plasat într-o poziție de inferioritate, ceea ce contrazice flagrant principiul egalității.
O bestie, aritmetica asta, aș adăuga eu fiindcă, iată, lezează a dracului acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Așa că, în mod logic – dar nici logica nu mai trebuie să fie chiar logică, după cum se vede –, tot ce ne rămâne obligatoriu de făcut este să relativizăm toate operațiile aritmetice: adunarea, scăderea, împărțirea și înmulțirea. Pentru ca sensibilitatea exacerbată a copiilor să nu fie lezată, de la o vreme nu mai are absolut nicio importanță că lumea obiectivă a operațiilor matematice a părut imuabilă, neschimbată, de milenii. Și, ca să fiu ceva mai subtil, vă spun că nu întâmplător am pus pe ultimul loc înmulțirea, fiindcă, la sensul propriu, lumea asta tembelă în care trăim a început să se răfuiască cu înmulțirea și în civilie, cum ar veni. În viața reală. Dacă putem afirma, în deplină și egală inocență, că 2 plus 2 fac „cât vrea mușchii mei”, de ce nu am fi și „ce vrea hormonii mei”: când femei, când bărbat, când ambele, când nici bărbat, nici femeie. În numele aceleiași ignorări a realității, a logicii și, mai ales, a bunului simț.
Dar să lăsăm această confuzionare pentru un alt articol și să ne întoarcem la (ne)discriminarea prin note. Fiindcă, în opinia mea, această mascaradă a egalizării cunoștințelor are mult mai multe mize decât pare la prima vedere. Și, în același timp, presupune o necesară nuanță: dacă în primii ani de școală notele nu își au rostul, notele, adică ierarhizarea, devin obligatorii în ciclurile următoare. Elevii știu foarte bine și cine sunt liderii naturali, și cine sunt liderii artificiali. Adică liderii impuși prin meditații sau, pur și simplu, prin falsificarea evaluărilor. Acolo, atunci încep adevăratele frustrări legate de inegalitate, de inechitate, de falsificare a realității.
Numai că, la terminarea liceului, sistemul are grijă să ofere niște false compensații, adică niște false „egalizări” care, în opinia mea, sunt și periculoase, și toxice: admiterea la majoritatea facultăților se face prin înscriere (așa că puneți între ghilimele cuvântul „admitere”), unele universități aduc absolvenți de liceu cu arcanul și, cea mai subtilă manevră, notele studenților sunt secretizate. Poftim? Secretizate? Da. Ele sunt trecute de profesor într-un folder la care are acces doar studentul, ceea ce – iertată-mi fie prezumția de vinovăție – ascunde posibile acte de corupție etc. etc. Dar la ce te poți aștepta de la universitățile din lumea de azi care, în loc de exigență, disciplină și competențe, oferă tot mai mult fun (distracție, ce dracu nu înțelegi!), voluntariat și, mai ales „suport” celor care cu greu ar fi absolvit, altădată, o prăpădită de școală profesională.
Cu o asemenea orchestră de competențe și idealuri, bag sama, ne îndreptăm cu pas voios spre neant.
Cifra 2 fiind un număr cu soț , asta înseamnă că 2 bărbați cu soțiile lor, alți 2 bărbați fac 4 bărbați și că 2 + 2 ar trebui să facă 8 bărbați , așa e corect pulitic.
Dacă totuși acuzăm , incriminăm, detestăm, pulitica corectă , cine o introduce , pe ce căi cine sunt reprezentanții acestei ideologii spurcate, numele și prenumele lor, de ce se tot vorbește despre pulitica corectă fără să aducem în discuție reprezentanți lor universitățile unde ei funcționează ????
Dar în România, care sunt purtătorii puliticii corecte, care sunt publicațiile românești care promovează pulitica corectă , editorii, care sunt profesorii universitari care promovează pulitica corectă ????
Este imposibil să se implementeze și la noi pulitica corectă fără ajutorul unor personae, personaje și chiar personalități perverse intelectual. Care sunt acestea ???
De unde vine această ideologie spurcată și perverse anti familie, anti credință, anti adresă in bulletin , anti , anti, anti, până la aneantizarea umanității . Care sunt părinții acesteia, care sunt antecesorii deci, care sunt continuatorii .
Î mi recomandați să vă dau lista românilor intelectuali care promovează pervers pulitica corectă ???? Eu pot să fac lucrul. Despre neomarxism am auzit încă din septembrie 1987, știu bine ce înseamnă, am făcut și cursuri la școala de partid începând cu 1987. Pot declara cu dovezi verificabile că de când în România a început să să apară literatură neomarxistă; încă din anii 70, mai cu seama în colecția ”idei contemporane”, tismăneanu știe el cel mai bine……………
Na, că nu am vrut să dau nume dar o făcui.
Dar ăsta nu i roman, atuncilea nu se pune.
Dar dacă vreți nume vă dau fără număr ! Decât număr cu soț sau număr fără soț, deoarece așa ceva e incorect pulitic, mai degrabă număr par și număr fără par .
Zicea Nicu Covaci ceva despre un par, în declarația sa despre a pune mâna pe par, așa se pare. La această declarație antinomarxistă a lui Nicu, unii au reacționat promt.