În fiecare an, în jurul zilei 14 octombrie, România trece prin febrilitatea unui fenomen religios unic ce aduce laolaltă, la racla Sfintei Parascheva de la Iași, peste 200 000 de pelerini. Cărora, ar trebui să le adăugăm, probabil, alte sute de mii de credincioși în fața televizoarelor, reporteri ai tuturor televiziunilor, politicieni, ironiști de ambe sexe (sau câte sexe or mai fi fiind!), băgători de seamă, gură-cască, jandarmi. După câte știu, pelerinajul de la Iași e cel mai amplu pelerinaj ortodox – subliniez cuvântul ortodox! – fiindcă, în Transilvania, Rusaliile prilejuiesc, tot anual, venirea a peste 400 000 de romano-catolici la Șumuleu-Ciuc la statuia făcătoare de minuni a Fecioarei Maria.
Pentru mine – ca observator aproape resemnat al desacralizării tot mai accentuate a lumii – aceste zile sunt un prilejul aparte de a remarca nu doar fervoarea celor care stau ore în șir pentru a atinge racla tinerei martire, cât mai ales reacția agresivă față de credința oamenilor. Care, în treacăt fie spus, nu are nimic de-a face nici cu clerul, nici nu ierarhii Bisericii. De la sintagme de felul „pupători de moaște”, până la comparații cu mentalitatea Evului Mediu, „sfânta” indignare a celor care nu au organ pentru credință atinge cote paroxistice. Numai că această „sfântă” indignare se face vinovată, în opinia mea, de câteva derapaje cel puțin regretabile. Despre care însă voi vorbi altădată fiindcă, acum, ceea ce mă interesează este să vă supun atenției un paradox: acela că într-o lume în care știința și tehnologia ne acaparează aproape fiecare milimetru de viață cotidiană, credința se încăpățânează să fie tot mai mult, tot mai clar, un spațiu al refugiului nostru. Ultim, protector, salvator, dătător de sens. Fiindcă, știți asta și trăiți asta, lumea din jurul nostru nu e doar mai altfel de la clipită la alta, nu e doar mai străină, ci pare o alcătuire din care s-au micit bunătatea, iertarea, nădejdea. Poate că eu simt așa, dar observ cum, în vacarmul de obiecte năucitoare care ne decorează viața, dispare tocmai căușul palmei Cuiva.
Așadar, într-o asemenea lume, nu poți să nu te întrebi de ce vin pelerinii români ortodocși să se închine la moaștele Sf. Parascheva? Poate că din evlavie, din bigotism, din naivitate, din prostie chiar, din disperare, de nevoie, de mulțumire? Greu de dat un răspuns ferm, dar probabil că din fiecare motiv luat separat sau din toate câte puțin. După cum, exact din aceleași motive vin la Șumuleu-Ciuc și pelerinii romano-catolici, și la Medjugorje (Bosnia-Herțegovina), și la Fatima (Portugalia) sau la Lourdes (Franța).
Evident, nu trebuie să fii prea priceput în psihologia socială pentru a pricepe că în toate locurile de pelerinaj din lume, deci și la racla Sfintei Parascheva din Iași, vin mai ales oameni săraci, oameni bolnavi, loviți de soartă, oameni disperați cărora nu le-a mai rămas nicio speranță. Iar povestirile despre vindecări miraculoase, despre vise lămuritoare în care apare Sf. Parascheva nu fac altceva decât să aducă nădejde și lumină celor în nevoință. Fiindcă, dați-mi voie să cred, nu adevărul riguros sau verosimilul unor asemenea povestiri sunt importante, ci, mai ales, valoarea lor tămăduitoare. Despre care unii oamenii de știință – și nu numai – se îndoiesc și le iau în derâdere. Ceea ce mi se pare nedrept câtă vreme, aceeași oameni de știință, atunci când testează eficacitatea unor medicamente observă, stupefiați, că, uneori, efectul placebo își produce efectul. Ceea ce mi se pare că poate, obligatoriu, primi numele, firește inadecvat pentru știință, de miracol.
Dar știți ce mi se pare mie că face marea asta de un minunat cenușiu omenesc atunci când se adună acolo? Că, înainte de cere ceva, aceia îi aduc Bunului Dumnezeu o fărâmă din merindea ființei lor tot așa cum pasărea le aduce puilor un strop de gâză.
P.S. Conform tradiției, Sf. Cuvioasă Paraschiva a murit la numai 27 de ani.
