Ieri a început școala. Nu vă emoționați înainte de termen fiindcă nu o să scriu nimic amabil și nici ipocrit despre acest fenomen calendaristic prematur și poluator. Asta fiindcă mie nu mi-a plăcut nici prima zi de școală și nici următoarele nici atunci când eram în/ pe/ printre băncile școlii, nu mi-a plăcut deloc nici din postura de părinte și nici acum, din postura de beneficiar pasiv al proiectului „România educată”.
Da, elev fiind, nu mi-a plăcut școala fiindcă, mai întâi, îmi distrugea diminețile. Apoi – ca să mă victimizez și eu, că tot e la modă –, fiindcă nu am înțeles niciodată de ce luam note mici la muzică sau la educație fizică. E drept, am fost și afon, și ultra-pirpiriu, dar cele două fenomene se petreceau fără voia mea. Nu mi-au plăcut multe materii, daaaar – ca să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului – mi-au plăcut mulți dintre profesori. Și, mai ales, mi-a plăcut să citesc. Dar asta e o altă mâncare de pește dintr-o lume care, azi, se hrănește cu carne de TikTok.
De ce am scris că școala este un fenomen pripit? Fiindcă, de câțiva ani, începe prea repede. Nu știu ce e în capul guvernanților, dar să începi școala înainte de 15 septembrie înseamnă să muști niște pumni „educaționali” în mutra și așa tâmpă a turismului românesc. Pentru care și o săptămână înseamnă o gură de oxigen.
De ce am scris, mai apoi, că școala este un fenomen poluator? Fiindcă nu îți trebuie prea multă inteligență pentru a constata că, odată cu începerea școlii, orașul este blocat de cirezile de mașini care depun elevii înainte de 8. Or, o asemenea sufocare a urbei nu poate fi rezolvată decât prin flexibilizarea programului: unele școli să înceapă la ora 8, altele, la 8,30, altele la 9. Într-o simfonie a înțelegerii cu instituțiile și întreprinderile din Timișoara. Drept pentru care autoritățile locale ar trebui să fie mult mai prezente.
De ce nu mi-a plăcut școala în timpul perioadei mele de părinte? Fiindcă, pur și simplu, după ciclul primar al copiilor mei, nu am știut cum să mă situez între două forme de dictatură la fel de toxice: cea a unor părinți, care umilesc și terorizează profesorii, și cea a unor profesori, care falsifică notele în funcție de meditațiile pe care le oferă elevilor. Însă cel mai frustrant sentiment pe care îl trăiește un părinte atunci când are un copil la școală este că școala este ringul perfect pe care copilul constată, cu stupoare, inegalitățile și ipocrizia societății. Iar acest lucru se întâmplă pornind chiar de la vestimentație, de la accesorii, de la telefoanele inteligente. Fiindcă e limpede, chiar e firesc ca în fiecare elev, familiile să își transfere și puterea financiară, și complexele, și speranțele. În opinia mea însă, clivajul celor două Românii începe – abrupt și necruțător – nu în clipa în care copilul constată că lumea se împarte în săraci și bogați, ci, mult mai grav, exact în clipa în care acesta constată că, oricât de deștept ar fi, deșteptăciunea celor cu părinți înstăriți, ale celor cu relații este mereu deasupra. Mereu cu dobândă. Că viața nu e „pe bune”, că așa-zisa competiție, adică meritocrația, nu e decât vorbă în vânt.
Ce e de făcut?
În urmă cu ani, propuneam, într-un editorial, adoptarea obligatorie a uniformelor. Evident, nu după modelul comunist în care uniforma era griul… uniformizant și hidos, ci după modelul colegiilor din lumea anglo-saxonă. Unde uniforma este personalizată, cochetă, grațioasă și, mai ales, prilejul de a-ți arăta mândria apartenenței la o elită. Am primit atunci sute de reacții, majoritatea agresive și bădărănești. Asta fiindcă, de uniforma prostiei și a neamprostiei nu te poți dezbrăca niciodată…
Dumneavoastră ce credeți că ar fi de făcut?
P.S.: Ați înțeles, sper, din prima, că titlul meu trimite la acest proiect eșuat numit mincinos, pompos și inept „România educată”.
