Acum câteva zile, am fost invitat, de filiala din România a unei cunoscute firme de computere, să vorbesc despre Timișoara. Grea misiune fiindcă ar fi urmat să fac asta în nu mai mult de 12-15 minute. E însă foarte dificil să vorbești în atât de puține minute despre cel mai european oraş al României, despre multiculturalitatea lui, despre Proclamaţia de la Timişoara sau despre Capitala Culturală Europeană. E tare greu, dacă nu imposibil, să explici de ce oricare locuitor al Timişoarei, de orice etnie, atunci când își declină identitatea, spune că este timişorean!
Ar fi fost, desigur, nedrept să trec peste episodul cel mai dramatic al istoriei Timişoarei ce se petrecea între anii 1509 și 1511, atunci când o devastatoare epidemie de ciumă s-a abătut asupra cetății şi a răpus o treime din populaţie. Și, evident, aș mai fi avut atât de puțin timp să explic de, din 1989 încoace, în gramatica Timișoarei, luna Decembrie se scrie cu însângerată literă mare. Ar fi fost bine ca lumea din sală să audă cum, atunci, timișorenii strigau așa: Există Dumnezeu; Cu noi este Dumnezeu; Jos Dictatura; Jos comunismul; Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă; Să fie judecat, aicea, în Banat. Și că toate aceste cuvinte ale unui curaj nebun au însemnat 119 oameni ucişi, 485 răniţi şi peste 800 de arestaţi şi maltrataţi.
Acum, cu cât mă gândesc mai mult la ceea ce s-ar fi cuvenit să spun în acel imperfect sfert de oră, mă gândesc tot mai mult că cel mai onest discurs al meu despre Timișoara, dincolo de cuvinte, ar fi fost o bucată grea de tăcere. O bucată grea de tăcere despre mai mulți și mai multe.
Mai întâi, o bucată-halcă de tăcerea în culoarea morții nedrepte pentru toți cei care, în 1989, au fost împușcați de un regim criminal. Și peste care s-a așternut tăcerea. Sau poate că s-a dizolvat în apele pluviale, murdare în care a fost aruncată cenușa cadavrelor furate de la Spitalul Județean din Timișoara, atunci, în decembrie 1989. Ori care s-a pitit în aberațiile prea multor militari, securiști, milițieni sau oameni ai regimului ceaușist care ne invită să credem într-o lovitură de stat orchestrată din exterior împotriva unui Ceaușescu „patriot și demn”!
O altă bucată de tăcere s-ar cuveni tot acelor zile din decembrie 1989. O tăcere albă și senină, aproape împăcată cu moartea, de data aceasta pentru ceea ce s-a petrecut în sufletul timișorenilor în 20 decembrie, atunci când Nicolae Ceaușescu a decretat starea de necesitate pe teritoriul județului. Un decret prin care – vă reamintesc –, între altele, se interzicea circulația în grupuri mai mari de 5 persoane. Or, cei care au trăit minunea acelor ore își amintesc cum timișorenii circulau în pâlcuri ce păreau stoluri de păsări, gata să înfrunte toate primejdiile nevăzute. Da, în acele zile, timișorenii s-au comportat unii cu alții ca și cum și-ar fi trăit ultimele lor clipe. Mie, cel puțin, îmi păreau personaje dintr-o piesă veche de teatru în care politețea, amabilitatea, grija și empatia acoperea orașul ca un nor de lumină strălucitor. Care oare unde s-a mistuit?
O altă bucată de tăcere, de data asta, arțăgoasă, isterică și asurzitoare s-ar cuveni celor care, imediat după Revoluția pornită de la Timișoara, au aruncat cu zoaie, cu minciuni și calomnii deșănțate peste orașul care a dat nume demnității unui popor. Celor care nu au trăit acei ani, dar și celor care au ascuns sub spuza uitării infamiile de atunci, le reamintesc că noua putere afirma despre Timișoara că vrea să își declare autonomia; drept pentru care se rupe de trupul țării; că face politica Ungariei, că este un oraș antinațional, trădător, vândut dușmanilor României. Și tot celor care au uitat sau nu știu, le spun că toate astea nu au fost doar palavre scuipate de crainicul Cornelius Roșiianu de la așa-zisa TVR Liberă – singurul post TV până prin 1994! Nu, unii proprietari de autoturisme cu număr de Timiș s-au trezit cu cauciucurile tăiate prin diverse județe mult mai patriotice ale țării. Da, pare de necrezut, dar, pur și simplu, să fii timișorean în primii ani ai regimului Iliescu însemna să fii un fel de ciumat.
Dar toate aceste tăceri, tocmai fiindcă sunt niște tăceri grave, nu se spun. Ci se țin minte.
