Adriana Stoicescu a transmis un mesaj emoționant de Crăciun, în care vorbește despre dramele prin care trăiesc bolnavii de cancer în fază terminală, dar și despre frumusețea vieții.
„Destinatar: OncoHelp – n.r. spitalul din Timișoara în care sunt tratați bolnavi de cancer (sau un altfel de mesaj de Crăciun…). E dimineața de Crăciun și mă precipit spre ieșire, nu care cumva să ajung târziu la Biserică. Mă duc să îmi iau perfuzia de Dumnezeu și Prunc și Fecioară… Tu ce perfuzie faci azi? Un nume complicat, ce seamănă a incantația unui chimist pus pe șotii, menită să îți salveze viața? Care viață? Diagnosticul ăsta te transformă într-un număr. Pacientul cu nr. 3000 pe lista de cancere de plămâni. Sau prostata, dacă ești norocos. Devii o fișă, într-o mare de fise, dintr-un ocean de alte hârțoage ce te înglobează în statistica seacă, totuși vie, în care te transformi pe zi ce trece. A câta tură e? Chimio sau radio? RMN-ul ce zice? Nu prea mai contează. Ghilotina a căzut. Totul a luat-o razna. Viața ta s-a transformat într- o permanentă așteptare: aștepți rezultatele analizelor, ale CT-ului. Aștepți rețeta compensată și mila statului care îți scoate ochii că îți plătește tratamentul, biet sărac ce faci umbra pământului degeaba… Ai devenit paria”, a scris judecătorul timișorean, pe Facebook.
Fostul președinte al Tribunalului Timiș mai vorbește, în postarea de pe rețeaua de socializare, despre cât de singuri se simt bolnavii de cancer.
„Ești privit cu milă, inclusiv de ai tăi. Se șușotește când intri în cameră și distingi un “săracul, are cancer”. Hello, îți vine să le strigi. Sunt aici. Sunt viu. Trăiesc. Nu contează. Imortalii și veșnicii de lângă tine ți-au stabilit deja viitorul, crezând, săracii, că moartea rămâne pentru ei o ficțiune și doar alții se vor întâlni cu ea. Ești mai mult absent, căci așa îți spune societatea asta că trebuie să fi când ești bolnav de cancer. Nu poți tulbura viața oamenilor cu privirea ta pierdută și culoarea pământie. Privești derularea evenimentelor care se cheamă, ce ironie, viața ta, cu încetinitorul. Ești ca un film vechi și prăfuit ce nu mai spune nicio poveste… Și te macină o singură întrebare: de ce eu? Chiar, de ce tu? De ce el? De ce, parcă, toți oamenii buni primesc în moalele capului diagnosticul care îi trimite direct pe eșafod… Pe tine, pe soția ta, pe fiica ta… Căci drama lor e poate mai mare decât a ta, dar nu tu știi, pentru că nu îți arată suferința lor, care e atât de chinuitoare încât li se oprește respirația. Te mint și se mint frumos. Ești singur și de-abia acum înțelegi dimensiunea singurătății tale”, spune judecătorul timișorean.
În final, Adriana Stoicescu ne înseamnă să ne bucurăm mai mult de frumusețea vieții și să încercăm să fim mai buni.
„Ciudat, dar începi să vezi în jurul tău. Copacii au alte culori, nu-i așa? Cerul e prea albastru ca să fie real. Iar stelele, să fim serioși, nu au fost niciodată atât de strălucitoare… Vântul îți mângâie fața cum doar când erai copil simțeai. De ce trebuie să ne aducă atât de aproape de moarte ca să înțelegem ce prețioasă e clipa asta? Azi te simți singur, știu. Ești singur, pentru că pe Golgota suntem singuri. Nu e nimeni lângă tine să îți șteargă fruntea și nici să ridice capătul Crucii. Măcar așa ți-ar fi mai ușor… Ești singur și nu crezi că vei reuși. Ai tăi sunt pe Golgota lor, însingurați și disperați, uniți de o luminiță difuză, o mică speranță că pâlpâie în sufletele lor. Ești singur, pentru că ne naștem singuri și murim la fel. Dar, putem trăi, în clipa asta care se numește viață, încercând să fim mai buni unii cu alții. Să nu ne mai urâm. Să nu ne mai invidiem. Să ne permitem unii altora să fim fericiți. Atât. Nu îți pot lua povara, dar mă pot ruga pentru tine și azi și mâine și până la final, sperând că rugăciunile mele de azi, pentru tine, se vor transforma cândva în picături de apă ce mă vor salva din iadul durerii mele când îmi voi duce Crucea pe propria-mi Golgotă. Crăciun binecuvântat tuturor”, a spus judecătorul timișorean.
