După cum se ştie, în anul 1552 turcii au cucerit Timişoara, iar Banatul de azi a ajuns sub ocupaţie otomană. La 31 august 1716, cetatea Timişoarei a fost înconjurată de trupele împărăteşti ale prinţului Eugeniu de Savoya, iar la 12 octombrie 1716 turcii au capitulat.
Banatul fusese ocupat de turci timp de 164 ani, timp în care pământul a fost mai puţin lucrat, devenind mlăştinos şi fără oameni dornici de a-l revigora. După eliberarea de sub ocupaţia turcească, a fost nevoie de o politică sistematică de popularizare, de un sistem de colonizare. De acest lucru s-a ocupat administraţia imperială.
Primul val de emigrare înspre Banat a fost în 1722-1726, al doilea între anii 1763-1762, iar al treilea între 1782-1787. Emigranţii au început să-şi construiască sate, cuprinzând case, biserici, şcoli. Au făcut din terenurile mlăştinoase „camera cu cereale a Europei”, cu toate că s-au luptat cu bolile necruţătoare ale timpului respectiv şi cu imensul dor de casă.
În localitatea Variaş primele 50 familii au venit în anul 1786 din Periam, ca mai târziu să se adauge germani veniţi din Gotlob şi Biled. Unii s-au stabilit „în case goale, alţii au stat cu chirie la sârbi sau români”, după afirmaţiile profesorului Tittenhofer din monografia al cărei autor este.
La început germanii au muncit foarte mult, având permanent grija zilei de mâine, nerămânându-le timp şi pentru distracţie. Între anii 1875-1885 viaţa a devenit mai suportabilă, până în 1900 Variaşul devenind o localitate înfloritoare. Această evoluţie pozitivă s-a datorat şi terenului fertil, bun pentru agricultură. Acest trend economic ascendent a fost jalonat de următoarele realizări locale: canalul pentru desecarea terenului mlăştinos (1847), moara cu abur (1868), moara de vânt (1880), calea ferată Variaş-Periam (1888-1889).
Ocupaţiile de bază ale şvabilor varieşeni au fost cultura cerealelor, creşterea animalelor, pomicultura şi viticultura. Cultura predominantă a fost cea a grâului, urmată de cultura porumbului. Dispunând de recolte bune de cereale, şvabii varieşeni creşteau şi animale: porci şi vaci. Cerealele recoltate erau folosite integral: seminţele pentru hrana animalelor, tuleii pentru vaci, iar ciocălăii la încălzit şi pentru gătitul alimentelor.
Zona Variaşului a făcut parte la începutul secolului al XX-lea, din zona numită „Grânarul Europei centrale”. Pe lângă cereale, şvabii din Variaş mai cultivau: tutun, sfeclă de zahăr, trifoi, cartof (fiind renumiţi pentru producţiile record de cartofi). Valorificarea produselor se realiza la piaţa din Lovrin, unde se făceau şi schimburi de produse. La munca câmpului şi pentru transportarea produselor, era utilizat ca animal de tracţiune, calul.
Şvabii erau preocupaţi să-şi perfecţioneze metodele de lucru şi pentru introducerea unor noi mijloace de muncă în agricultură, care să le uşureze munca şi să le crească productivitatea. În 1897 au folosit primul plug de îngropat şi prima semănătoare, după cum aflăm din însemnările lăsate de Anton Anton. Prima maşină de recoltat a fost achiziţionată în 1903, iar primul tractor după primul război mondial. Producţia de lapte era şi ea judicios folosită, realizându-se o „gospodărie a laptelui”, care asigura valorificarea lui integrală: pentru o fabrică de unt, pentru alimentaţia oamenilor şi a animalelor şi ca îngrăşământ pentru pământ. Pentru măcinarea cerealelor, s-a utilizat la început o moară de apă ce exista pe Mureş, din 1797 au construit o moară cu piatră şi apoi o moară cu abur. Şvabii erau buni comercianţi, ca de pildă familia Elsner şi Gyork, care aveau deschise cafenele, restaurante şi măcelării. Erau de asemenea buni constructori: zidarul Wolf şi constructorul de mori Ficker.
Deoarece staţia de colectare a cerealelor se afla tocmai la Cenad, transportul produselor se făcea cu mare greutate, cu ajutorul căruţelor, care puteau fi uşor jefuite. După 1890, transportul produselor spre centrele de colectare care erau în număr de cinci, a fost uşurată datorită construirii căii ferate. În 1876 s-a înfiinţat prima formă de economisire a banilor populaţiei: „Asociaţia de economisire şi întrajutorare”. Prima bancă a fost înfiinţată de doctorul Johan Kern: „Banca populară A.G.”, în anul 1895. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, meseriile se diversifică, existând meseriaşi care se numeau „profesionişti”, aceştia fiind încurajaţi, prin scutirea de la plata impozitului pe timp de 6 ani. Iată câteva din profesiile care existau în Variaş: ospătari (la hotelul „Radl”, restaurantul „Engelman”), măcelari, brutari, cofetari, sudori (Wagner), constructori.
Dacă în primii ani după colonizare, şvabii varieşeni au fost preocupaţi cu precădere de asigurarea mijloacelor de subzistenţă, luptând pentru îmblânzirea naturii potrivnice, cu timpul ei vor dovedi interes şi pentru latura spirituală a vieţii. În anul 1817 a fost sfinţită casa parohială, iar în 27 iunie 1821 biserica cu hramul Sfântului Ladislau, dată când s-a organizat şi primul „Kerwei”. Mai târziu Kerweiul a fost mutat în prima duminică după ziua morţilor, în 1836 s-a ridicat o cruce în faţa bisericii, iar în 1855 capela din cimitir.
Kerweiul era în acelaşi timp ziua musafirilor din satele vecine, a neamurilor şi a camarazilor de război. La sărbătoare participau tineri şi bătrâni, fiind considerat un eveniment deosebit în viaţa localităţii. Cu mult timp înainte de data stabilită, femeile aveau foarte mult de lucru, atât la curăţenia casei, cât şi la bucătărie. În ziua de Kerwei”, totul trebuia să fie „strălucitor de strălucitor” şi masa pregătită cu toate bunătăţile. Dacă exista în casă şi o fată, erau griji suplimentare, generate de ţinuta acesteia. Organizarea manifestării era atributul tinerilor care făceau parte din „Societatea de Kerwei”, în fruntea căreia se aflau primul şi al doilea băiat, numiţi „bani”. Aceştia erau responsabili şi cu problemele financiare. Băieţii erau obligaţi să-şi găsească câte o fată care să le pregătească pălăria de Kerwei ( cu flori, fontiţe, oglinzi ). Fata care împodobea pălăria era privită cu mare curiozitate, deoarece se presupunea că între cei doi ar exista şi legături sentimentale. Pălăria era adusă de un băieţel care primea o recompensă pentru serviciul făcut.
Locul festivităţii de Kerwei era în faţa Căminului Cultural şi consta în organizarea unei licitaţii pentru buchetul, pălăria şi baticul de mătase din vârful pomului. Biletul de participare la licitaţie era vândut când băieţii îşi invitau rudele şi prietenii, cinstindu-i cu o înghiţitură de vin de Kerwei. Duminică dimineaţa avea loc slujba religioasă la biserică, iar după amiaza întregul sat se aduna la Căminul Cultural. La licitarea buchetului de rozmarin se făceau trei strigări. Licitaţia a fost transpusă în versuri, de către un student în 1922, dar poezia s-a pierdut în timp. Cel care cumpăra buchetul era al doilea băiat din „Societatea de Kerwei”. Ordinea dansurilor care se desfăşurau în sala căminului era următoarea: dans popular, vals, polcă. Societatea de Kerwei se destrăma după sărbătorirea Kerweiului mic. Ulterior Kerweiul s-a mutat în ultima săptămână din luna august.
Kerweiul era sărbătoarea întregului sat, care în această perioadă strălucea de curăţenie. Festivităţile erau bine organizate, coordonate ireproşabil, ţinuta participanţilor era impecabilă şi satul era dominat de poftă de viaţă. Munca era reluată cu mai mult optimism după această importantă sărbătoare.
sursa: primaria-varias.ro
