Puțini știu că Vidrighin nu a fost doar arhitectul sistemului de alimentare cu apă din Timișoara, ci și participant activ la realizarea Unirii, fiind membru cooptat al Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania – organismul care a preluat conducerea Transilvaniei după 1 Decembrie 1918.
Aquatim informează că Vidrighin a lucrat pentru Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei, cu sediile la Sibiu și Cluj.
Chiar el notează în autobiografia trimisă în 1943 Institutului de Istorie Națională:
„M-am născut în Rășinari, județul Sibiu, la 28 ianuarie 1876. Liceul l-am făcut în Sibiu, diploma de inginer am obținut-o la Politechnica din Budapesta, în urmă am ascultat cursuri de specialitate la Politechnica din Viena. Practica de inginer am început-o la Viena, am continuat-o în cadrele Serviciului technic al orașului Sopron, ca în anul 1902 să fiu numit inginer al orașului Timișoara. În această calitate, am proiectat și am construit uzinele și instalațiile pentru alimentarea cu apă și canalizarea orașului; am organizat prima regie publică, pe care am condus-o de la punerea ei în funcțiune, până în anul 1928.
În zilele marilor prefaceri, în anii 1918 și 1919, m-am străduit și eu din răsputeri ca regimul economic al teritoriilor de dincoace de munți să se înscrie cât mai în grabă în ritmul general al economiei noului stat al României mari. În acest sens am lucrat efectiv, la dispozițiunea Consiliului Dirigent, mai întâi la Sibiu, apoi la Cluj.
Între timp – în cursul anilor 1919 și 1922 – am fost în două rânduri Primar al orașului Timișoara. În această calitate am inițiat și am dus la bun sfârșit înființarea Școlii Politechnice din Timișoara; Școală care, împreună cu alte instituțiuni noi create aci – era chemată să întărească supremația elementului etnic românesc atât pe teren cultural cât și pe cel economic.
Invitat de primarul Dr. Costinescu, în anii 1922-1924, am pus la punct alimentarea cu apă a Capitalei București, organizând și aci exploatarea pe bază comercială prin înființarea societății U.C.B., societate pe care am condus-o până ce a trecut cu succes peste greutățile inerente începuturilor. În anii 1926-28 am mai servit interesele publice și ca Președinte al Camerei de Agricultură Timișoara; ca la finele anului 1928 – părăsind Uzinele comunale din Timișoara – să trec în mod definitiv la București, întâi ca director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, apoi – cu câteva luni în urmă – în calitate de director general al Căilor Ferate Române. În ambele calități m-am străduit să introduc ordine și spiritul muncii pururea neobosite; ridicând pretutindeni, în cercul meu de activitate, la valoare reală lozinca: „Cine nu lucră, nu mănâncă !”
În anul 1931 am părăsit Căile Ferate, fiind ales, în urmă, de comunele din Timiș-Torontal, de senator al lor. Ingineria și agricultura nu am părăsit-o, însă, niciodată. Am lucrat în anii aceștia, ca expert-inginer în Delta Dunării, în interesul Pescăriilor Statului, iar în anii 1937-40 am pus în funcțiune Uzinele de armament din Cugir și Orăștie; am construit și am condus – în calitate de administrator delegat – Fabrica de tunuri „Astra” din Brașov. De la tristele evenimente din primăvara anului 1940 în urmă mă ocup numai cu agricultura. Aceasta ar fi autobiografia mea. De cumva am scris prea multe, Vă rog să alegeți ce credeți de bine. Primiți, Vă rog, încă o dată, mulțumirile mele și expresiunea stimei ce Vă păstrez.” – Ing. Vidrighin
