Ați observat că, la precedentele alegeri locale, niciun candidat la Primăria Timișoarei nu a avut o cât de firavă idee despre cum ar trebui să arate orașul peste, să zicem, minimum 50 de ani? De ce peste minimum 50 de ani? Pentru că, în actuala dinamică a dezvoltării societale, 50 de ani nu înseamnă mai mult de 10-15 ani: apariția Inteligenței Artificiale, schimbările climatice, emergența energiilor verzi sunt cele mai clare exemple despre cum lumea se schimbă tot mai accelerat. Amețitor de accelerat, de la o zi la alta.
De ce minimum 50 de ani? Fiindcă anul 2074, din păcate, nu începe în 1 ianuarie 2074, ci, culmea, chiar în aceste luni pe care le pierdem cu inconștiența unor persoane ce moțăie indiferente la dinamica vremurilor. De fapt, neatente la dinamica tot mai agresivă a vremurilor.
Ce e de făcut, deci, într-o asemenea precipitată istorie?
În opinia mea, singura șansă este ieșirea din politica tot mai sectară și tâmpă a partidelor responsabile și de a intra, urgentissim, în singura logică firească: cea interesului local. Nu vă speriați, știu foarte bine că votanții lui Dominic Fritz nu vor accepta să îl vadă pe edilul reales alături de Alfred Simonis sau de Marilen Pirtea. Ceea ce mi se pare și firesc, și necesar. Spre deosebire însă de majoritatea analiștilor politici de provincie, eu cred că democrația se manifestă nu doar prin necesarele deosebiri ce există între opiniile cetățenilor ci, mai ales, prin capacitatea, a liderilor politici, îndeobște, de a depăși diferendele atunci când există interese ale comunității, dincolo de ideologii.
Cum se poate face, practic, așa ceva? Evident, nu sperând că membrii clasei politice românești ar fi capabili de un asemenea efort transpartinic. Ar fi și de prisos, și, desigur, ridicol. În schimb, plasarea acestei teme cu privire la strategia orașului pentru viitorii 50 de ani în spațiul public ar putea determina o cu totul și cu totul altă presiune a opiniei publice față de decidenți. Și față de cei de la Primărie, și față de cei de la Consiliul Județean, ca să fiu mai bine înțeles. S-a încercat acest lucru în ultimul mandat al dlui Gheorghe Ciuhandu când, în cadrul unui proiect propus de dl Marius Popa, consul onorific al Țărilor de Jos la Timișoara, a fost creat un Consiliu Consultativ a cărui menire consta în stabilirea unor linii de forță pentru o strategie pe termen lung a Timișoarei. Cunosc foarte bine discuțiile din cadrul acelor întâlniri fiindcă am participat și eu – alături de Dl Dan Bedros sau dl Petru Ilieșiu, între alții – la acel Consiliu Consultativ ca reprezentant al Muzeului de Artă. Și, firește, îmi aduc aminte că membrii Consiliului au fost de acord în unanimitate că specificul orașului nostru constă în faptul că este oraș universitar.
Ce rezultă de aici? În opinia mea, cel puțin două lucruri: în primul rând, că universitățile ar trebui să se unească într-un pol universitar. Desigur că a asemenea reconfigurare ar replasa toate cele patru universități mult mai bine în clasamentele internațional. Deopotrivă însă, acest lucru ar presupune că universitățile se vor retrage cu totul în afara orașului, inclusiv cu căminele. În campusuri de la periferia Timișoarei. Acest lucru ar decongestiona substanțial circulația și, deopotrivă, ar face ca tot mai imperativa plasare a studenților în medii verzi (piste de alergat, terenuri de sport) să fie mult mai armonică.
De ce spun că un asemenea Consiliu Consultativ ar putea fi transpartinic și accentuat pro-Timișoara? Fiindcă, în momentul în care, reflecțiile lui despre viitorul orașului ar deveni publice într-un mod atent explicat, asemenea strategii cu impact pentru viitorul comunității pot deveni repere obligatorii ale unui viitor mai bun.
Încercăm?
