Din păcate, până la 33 de ani nu am trăit nici măcar o secundă de ceea ce credeam și continui să cred că este patriotismul adevărat. Da, spun asta cu mare tristețe și adaug, imediat, că vârsta de 33 de ani nu înseamnă nimic simbolic, inițiatic, ci reprezintă vârsta pe care o împlinisem în 1989. Atunci, în zilele lui decembrie 1989, am simțit că pot spune cu toată ființa mea că sunt mândru că sunt român și, mai ales, că sunt mândru de poporul meu. Două lucruri distincte ce nu au stat mereu unul alături de celălalt.
De pildă, am fost mândru că sunt român și la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, în 1970. Începând cu 1976, am fost tare mândru că sunt român datorită Nadiei Comăneci, și în 1988, când Steaua a câștigat Cupa Cupelor. Dar nu am fost deloc mândru de poporul meu că nu reacționat nici după 1971, când Nicolae Ceaușescu, întors din China și Coreea de Nord, a hotărât că prea multe filme străine la televizor strică și că ne trebuie o artă inspirată de comunismul biruitor în România. Că eroii cărților și filmelor românești trebuie să fie muncitorii și țăranii care construiesc societatea socialistă multilateral dezvoltată.
După cum mi-a fost rușine că aproape nimeni dintre români – cu mici excepții – nu a reacționat la „patriotismul” anilor de înfometare, înfrigurare și umilire ce au urmat începând cu 1980. Când pâinea și untul se cumpărau pe cartelă, când curentul electric se întrerupea și 10 ore pe zi, când circulația mașinilor personale era interzisă din decembrie până în martie, iar în cele două ore de program TV, Ceaușescu era adulat ca un zeu și nemurit de scârbavnicele imnuri semnate de Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Și, dacă nu ați înțeles până acum, patriotismul însemna, în acei ani, cultul deșănțat al unui dictator nebun despre care azi, în 2024, prea mulți români, între care și politicieni, spun că a fost un patriot care și-a iubit țara. Ce abjecție, ce demență și, mai ales, ce memorie deficitară. Să se fi uitat oare atât de repede că, în numele acestui patriotism obligatoriu și mincinos, au murit zeci de mii de femei din cauza provocării unor avorturi? Că apele Dunării de la frontiera cu Iugoslavia au înghițit mii de români care au vrut să fugă din „paradisul” comunist al Ceaușescu fiindcă 20 de milioane de români am fost ținuți prizonieri aici? Că zeci de mii de destine au fost schilodite de turnătoria ridicată la grad de virtute patriotică?
Așadar, v-ați putea imagina, măcar pentru o clipită, că aș fi putut adera la un asemenea „patriotism”? Evident că nu. Patriotismul meu – împotriva patriotismului ceaușist – venea și continuă să vină din cultură. Fiindcă știam și știu foarte bine că „patriotismul cultural” nu putea fi confiscat de propaganda comunistă și nici, acum, de propaganda partidelor extremiste sau populiste dintr-un motiv foarte simplu: patriotismul cultural este imposibil de transformat într-un patriotism agresiv, xenofob. Așa cum, de pildă, erau transformate absolut toate întâlnirile sportive cu Ungaria, ca să înțelegeți ce vreau să spun.
Or, atunci, în decembrie 1989, în zilele Revoluției, am simțit cum Timișoara mea s-a trezit din somnul letargic al lașității și a răscumpărat toată umilința a peste patru decenii de minciună și teroare. Sunt ani care – ar trebui să le reamintim iubitorilor de Putin – coincid cu sovietizarea țării și uciderea elitei românești, cu o interzicere absolută a cuvântului „patriotism” în numele internaționalismului proletar. După care, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, istoria noastră s-a cufundat tot mai mult într-o dictatură cu accente tot mai naționaliste. Din care Timișoara mea multietnică a scos-o cu prețul a prea multor vieți.
Drept pentru care eu știu de atunci că patriotismul meu românesc este unul timișorean.
